The mirror has two faces
Am invatat, in ultimii ani, sa trec peste multe. Oamenii apropiati mie, cei care cunosc macar jumatate din mine, cea reala, dincolo de aparente, spun ca m-am schimbat (in bine), ca am intinerit, mai ales pe exterior, ca sunt mai puternica decat vreau eu sa cred, ca o sa fie bine.
Si-atunci oare de ce, in continuare, atunci cand raman doar eu cu mine, in rarele momente cand apuc sa arunc o privire in sertarele sufletului mai putin folosite, ma simt de o mie de ani, cu cicatrici asa de adanci si (inca) sangerande, incat imi este si teama sa (mai) pun degetul pe rana, ca sa nu se dechida din nou, cu totul?
In general, recunosc, imi iese. Imi iese sa zambesc, sa rad, sa vorbesc cu altii despre banalitati, sa ma focusez pe viata de zi cu zi si tot ce aduce ea, bun/rau/stresant/frustrant/amuzant si asa mai departe. Dar, even so, sunt clipe cand parca ma trage ceva inapoi si-mi spune - hey, you're not completely healed yet, be aware of that!. Sunt clipe cand, in timp ce lucrez la laptop/merg pe strada/vorbesc cu cineva despre diverse, se intampla sa vad/aud un gest/cuvant/fraza, care sa declanseze brusc un flashback, si sa imi amintesc. Si atunci imi apar un minte un suras, un schimb de replici, o intamplare, un loc din cele multe vazute in doi, un crampei din ce era viata mea inainte de finalul lui 2012, o bucata din cine eram eu atunci, din varianta mea non-vintage - mai tanara, mai naiva, mai increzatoare, mai reticenta in anumite privinte, mai fericita in anumite momente, mai trista decat acum, in mod ciudat, in altele. E ca si cum m-as privi, scurt, intr-o oglinda, si m-as vedea distorsionat, cu toate maruntaiele sufletului scoase la iveala si puse pe tava. Oare unde s-a dus persoana aceea, ce a facut viata cu ea? Ce-ar spune daca ar mai fi acum, aici, dupa toate cele intamplate, dupa oceanul acela de durere in care am crezut ca voi muri sufocata, dupa lacrimile acelea atat de amare, dupa tot socul, si furia, si deznadejdea, dupa toata durerea aceea mistuitoare care nu mai trecea, nici cu pastile, nici cu Bianca, nici cu nimic? Ce-ar spune, daca ar sti ca eu, cea de acum, am gasit, cumva, la un moment dat, cand nu mai credeam si speram, o portita, si am reinceput sa zambesc, sa sper, sa simt? Ce-ar spune daca ar sti ca au mai fost momente cand am ras in hohote, si nopti cand nu am mai avut aceleasi vechi si interminabile cosmaruri, ci, din contra, vise noi si timid luminoase? Uneori ma simt vinovata, pentru ca am uitat de ea, de mine, de cum si cine eram inainte, de primii 33 de ani de viata, pentru ca pur si simplu am evitat sa ma mai gandesc la asta, am indesat-o intr-un cotlon mai putin folosit al mintii si am abadonat-o acolo. Uneori ma gandesc ca poate m-ar certa, m-ar dojeni cu blandete si mi-ar spune ca, aparent, am trecut, totusi, surprinzator de repede peste absenta lui, peste faptul ca el nu mai este acum niciunde, in nici un loc, nu il mai pot auzi sau vedea sub nici o forma. Poate m-ar intreba cum am reusit sa fac asta, si nu as sti sa-i raspund. I-as spune ca s-a intamplat, pur si simplu, ca am renascut, cumva, la un moment dat, din propriile lacrimi si durerea aceea groaznica, ca am obosit sa ma mai intreb 'De ce?', ca mi-am sters fata si am decis sa incerc sa merg, cumva, inainte, si nu inapoi. Ca inca lucrez la asta si inca mai am momente cand ma indoiesc ca o pot face in continuare.
Imi doresc sa cred ca m-ar intelege si m-ar accepta pe mine, asa cum sunt eu acum. Si ca ar mai sti, fara ca eu sa ii spun asta, ca el oricum traieste prin mine, ca este o parte din mine si ca asa va ramane mereu, no matter what.
Si-atunci oare de ce, in continuare, atunci cand raman doar eu cu mine, in rarele momente cand apuc sa arunc o privire in sertarele sufletului mai putin folosite, ma simt de o mie de ani, cu cicatrici asa de adanci si (inca) sangerande, incat imi este si teama sa (mai) pun degetul pe rana, ca sa nu se dechida din nou, cu totul?
In general, recunosc, imi iese. Imi iese sa zambesc, sa rad, sa vorbesc cu altii despre banalitati, sa ma focusez pe viata de zi cu zi si tot ce aduce ea, bun/rau/stresant/frustrant/amuzant si asa mai departe. Dar, even so, sunt clipe cand parca ma trage ceva inapoi si-mi spune - hey, you're not completely healed yet, be aware of that!. Sunt clipe cand, in timp ce lucrez la laptop/merg pe strada/vorbesc cu cineva despre diverse, se intampla sa vad/aud un gest/cuvant/fraza, care sa declanseze brusc un flashback, si sa imi amintesc. Si atunci imi apar un minte un suras, un schimb de replici, o intamplare, un loc din cele multe vazute in doi, un crampei din ce era viata mea inainte de finalul lui 2012, o bucata din cine eram eu atunci, din varianta mea non-vintage - mai tanara, mai naiva, mai increzatoare, mai reticenta in anumite privinte, mai fericita in anumite momente, mai trista decat acum, in mod ciudat, in altele. E ca si cum m-as privi, scurt, intr-o oglinda, si m-as vedea distorsionat, cu toate maruntaiele sufletului scoase la iveala si puse pe tava. Oare unde s-a dus persoana aceea, ce a facut viata cu ea? Ce-ar spune daca ar mai fi acum, aici, dupa toate cele intamplate, dupa oceanul acela de durere in care am crezut ca voi muri sufocata, dupa lacrimile acelea atat de amare, dupa tot socul, si furia, si deznadejdea, dupa toata durerea aceea mistuitoare care nu mai trecea, nici cu pastile, nici cu Bianca, nici cu nimic? Ce-ar spune, daca ar sti ca eu, cea de acum, am gasit, cumva, la un moment dat, cand nu mai credeam si speram, o portita, si am reinceput sa zambesc, sa sper, sa simt? Ce-ar spune daca ar sti ca au mai fost momente cand am ras in hohote, si nopti cand nu am mai avut aceleasi vechi si interminabile cosmaruri, ci, din contra, vise noi si timid luminoase? Uneori ma simt vinovata, pentru ca am uitat de ea, de mine, de cum si cine eram inainte, de primii 33 de ani de viata, pentru ca pur si simplu am evitat sa ma mai gandesc la asta, am indesat-o intr-un cotlon mai putin folosit al mintii si am abadonat-o acolo. Uneori ma gandesc ca poate m-ar certa, m-ar dojeni cu blandete si mi-ar spune ca, aparent, am trecut, totusi, surprinzator de repede peste absenta lui, peste faptul ca el nu mai este acum niciunde, in nici un loc, nu il mai pot auzi sau vedea sub nici o forma. Poate m-ar intreba cum am reusit sa fac asta, si nu as sti sa-i raspund. I-as spune ca s-a intamplat, pur si simplu, ca am renascut, cumva, la un moment dat, din propriile lacrimi si durerea aceea groaznica, ca am obosit sa ma mai intreb 'De ce?', ca mi-am sters fata si am decis sa incerc sa merg, cumva, inainte, si nu inapoi. Ca inca lucrez la asta si inca mai am momente cand ma indoiesc ca o pot face in continuare.
Imi doresc sa cred ca m-ar intelege si m-ar accepta pe mine, asa cum sunt eu acum. Si ca ar mai sti, fara ca eu sa ii spun asta, ca el oricum traieste prin mine, ca este o parte din mine si ca asa va ramane mereu, no matter what.
Comments
Post a Comment