Si uite asa, cu pasi mici, se mai apropie inca un final de an. Daca imi arunc un ochi rapid pe my old to-do list incep sa zambesc. :) In mod complet neasteptat, unele din dorintele mele de atunci chiar s-au implinit, poate chiar mai mult si mai intens decat am crezut eu ca ar fi posibil.
Concluziile mele de final de 2014:
Chiar si atunci cand anumite situatii/imprejurari din viata noastra par a avea accente definite si/sau irevocabile, nu este cu adevarat asa. Doar moartea anuleaza cu adevarat orice sansa suplimentara. Da, absolut, noi toti suntem in continua schimbare si devenire, nu ramanem niciodata aceiasi, asa ca intr-adevar, anumite experiente ne modifica structura interna uneori mai rapid decat ne-am dori-o, insa, in esenta, nimic nu este definitiv, atat timp cat inca suntem alive. Dupa ce nu mai suntem....este alta poveste.
Nu degeaba se spune ca, odata la 7 ani, toate celulele corpului nostru se reinnoiesc si noi insine devenim altii, noi, poate mai buni, poate mai apti pentru un nou inceput. Daca m-as putea reflecta intr-o oglinda a trecutului si as putea vorbi cu mine, cea de acum 2 ani, m-as sfatui sa nu mai plang atat. Sa nu ma mai pedepsesc atat, inconjurandu-ma numai de amintirea cuiva care nu va mai veni inapoi aici, in forma in care mi-as fi dorit eu, niciodata. Sa am rabdare cu mine insami si cu viata, pentru ca, incet-incet, anumite lucruri si persoane isi vor gasi singure drumul si calea spre mine, poate cand ma voi astepta mai putin. Sa imi revars prea-plinul de afectiune ramasa neimpartasita asupra fetitei mele. Sa ma rog mai mult. Sa sper si sa astept lucruri bune si pentru mine, nu numai pentru altii. Sa incerc sa-i iert pe cei dragi cat mai des, fara sa astept ca ei sa imi ceara asta in mod expres sau sa imi aprecieze eforturile. Sa ies mai des in parc cu catelul meu batran si pufos, pentru ca nu se stie cat timp il voi mai avea alaturi de mine. Sa imi tin in fiecare seara fetita in brate, chiar daca sunt obosita, chiar daca ea este tot mai mare, pentru ca va veni un moment cand poate nu isi va mai dori ea asta si imi voi dori eu atunci si va fi prea tarziu. Sa accept ca, asa cum poti iubi pentru totdeauna pe cineva care nu mai este in forma fizica alaturi de tine, la fel de bine, usor, firesc si simplu poti incepe sa iubesti si pe altcineva, pentru ca inimile noastre sunt facute pentru a impartasi diverse forme de iubire, care nu trebuie sa se excluda una pe cealalta. Sa incerc sa zambesc mai des, chiar si printre lacrimi, pentru ca cineva, odata, de mult, mi-a spus ca, atunci cand zambesc, se simte in tot ce fac si spun celorlalti din jurul meu.
Concluziile mele de final de 2014:
Chiar si atunci cand anumite situatii/imprejurari din viata noastra par a avea accente definite si/sau irevocabile, nu este cu adevarat asa. Doar moartea anuleaza cu adevarat orice sansa suplimentara. Da, absolut, noi toti suntem in continua schimbare si devenire, nu ramanem niciodata aceiasi, asa ca intr-adevar, anumite experiente ne modifica structura interna uneori mai rapid decat ne-am dori-o, insa, in esenta, nimic nu este definitiv, atat timp cat inca suntem alive. Dupa ce nu mai suntem....este alta poveste.
Nu degeaba se spune ca, odata la 7 ani, toate celulele corpului nostru se reinnoiesc si noi insine devenim altii, noi, poate mai buni, poate mai apti pentru un nou inceput. Daca m-as putea reflecta intr-o oglinda a trecutului si as putea vorbi cu mine, cea de acum 2 ani, m-as sfatui sa nu mai plang atat. Sa nu ma mai pedepsesc atat, inconjurandu-ma numai de amintirea cuiva care nu va mai veni inapoi aici, in forma in care mi-as fi dorit eu, niciodata. Sa am rabdare cu mine insami si cu viata, pentru ca, incet-incet, anumite lucruri si persoane isi vor gasi singure drumul si calea spre mine, poate cand ma voi astepta mai putin. Sa imi revars prea-plinul de afectiune ramasa neimpartasita asupra fetitei mele. Sa ma rog mai mult. Sa sper si sa astept lucruri bune si pentru mine, nu numai pentru altii. Sa incerc sa-i iert pe cei dragi cat mai des, fara sa astept ca ei sa imi ceara asta in mod expres sau sa imi aprecieze eforturile. Sa ies mai des in parc cu catelul meu batran si pufos, pentru ca nu se stie cat timp il voi mai avea alaturi de mine. Sa imi tin in fiecare seara fetita in brate, chiar daca sunt obosita, chiar daca ea este tot mai mare, pentru ca va veni un moment cand poate nu isi va mai dori ea asta si imi voi dori eu atunci si va fi prea tarziu. Sa accept ca, asa cum poti iubi pentru totdeauna pe cineva care nu mai este in forma fizica alaturi de tine, la fel de bine, usor, firesc si simplu poti incepe sa iubesti si pe altcineva, pentru ca inimile noastre sunt facute pentru a impartasi diverse forme de iubire, care nu trebuie sa se excluda una pe cealalta. Sa incerc sa zambesc mai des, chiar si printre lacrimi, pentru ca cineva, odata, de mult, mi-a spus ca, atunci cand zambesc, se simte in tot ce fac si spun celorlalti din jurul meu.
Comments
Post a Comment