Alive. Still.
A trecut ceva timp de cand nu am mai deschis blogul, se cam asternuse praful pe memoriile mele. :)
Asadar.....unde ramasesem last time? Multe s-au schimbat de atunci. In bine sau rau, the jury is still deciding upon this.
Am parasit Bucurestiul pentru Bruxelles. Si nu, nu am plecat doar pentru el, au fost mai multe motive la mijloc. Am plecat pentru ca nu mai puteam respira si zambi in casa aceea plina de prea multe amintiri si tristeti, prea plina de cineva care nu se va mai intoarce acolo nicicand, oricat de dor mi-ar fi de el, oricat m-as gandi eu inca la el, cu drag, cu tristete, cu furie, cu nostalgie, uneori cu o farama de suras amestecat cu lacrimi, de cele mai multe ori cu amaraciune si durere adanca, acel gen de durere care nu va trece niciodata, cu care incepi si accepti sa traiesti, incepi sa o percepi ca parte din tine, dar care nu te paraseste niciodata, intrucat golul lasat ar fi prea mare. Am plecat pentru fetita mea, ca sa ii pot oferi un nou inceput, undeva nou, unde nu exista inca radacini pentru noi, nu exista trecut, nu exista urme de lacrimi varsate, unde inca nu am pierdut nimic. Am plecat pentru ca, desi el nu mai este aici, niciunde, continuam sa ma gandesc zilnic la el, la ochii si zambetul lui, la vocea lui draga mie, continuam sa retraiesc si sa analizez bucati din viata noastra in doi, cautand mereu, inconstient, cu disperare, raspunsuri la intrebari pe care nimeni nu mi le va darui niciodata. Am plecat pentru ca ma roteam in cerc, un cerc trist si vicios, tot cautandu-ma intr-un loc in care partea cea mai importanta din mine murise si unde nu mai puteam gasi nimic - nici iubire, nici speranta, nimic, doar urme de amintiri, semne chinuitoare de intrebare si tristete, mult prea multa tristete.
Inca nu am planuit nici o vizita inapoi, acolo, acasa. Nu stiu cand si mai ales daca voi avea forta sa ma intorc. Ar fi ca si cum as reveni inapoi in trecut, as retrai eu cu mine ce-a fost mai viu si dureros in fiinta mea. Si nu mai vreau sa ma doara atat, am ramas oricum cu rani prea mari, prea multe, prea adanci. Nu vreau sa ma vada fetita mea plangand raul acela de lacrimi fierbinti care inca imi sta in gat de cate ori ma gandesc la tatal ei. Si culmea este ca, in acelasi timp, mi-e dor. Mi-e dor de catelul meu batran si blanos, care a ramas acolo, mi-e dor de bunica mea cu cei mai frumosi ochi verzi cu pestitori aurii pe care i-am vazut, mi-e dor de sora mea, desi ea s-a schmbat atat de mult in ultimii ani, incat am senzatia ca a devenit o straina si nu o mai cunosc, nu mai stiu cine este acum cu adevarat. Mi-e dor si nu de parintii mei. Am sentimente mixte si ma gandesc ca ei ma iubesc mult, dar in felul lor, care nu are nimic de-a face cu mine, care nu m-a ajutat niciodata, ci doar m-a tras in jos. Mi-e dor de fosta mea soacra, de mama lui, as vrea sa pot sa o privesc in ochi, ochii ei negri care erau si ochii lui, sa-i spun cat ii iubesc inca fiul si cat imi lipseste, sa o intreb daca si ei ii lipseste tot atat si cum a reusit sa treaca peste, sa traiasca in continuare, pentru ca uite, si acum, dupa patru ani, eu tot pierduta sunt uneori, nu mai stiu cine sunt si ce ar trebui sa fac cu viata mea fara el.
Incerc sa imi refac viata aici, sa am acel fresh start, sa invat sa fiu fericita cu altcineva, poate altfel decat am stiut sa fiu pana acum. De cele mai multe ori imi iese. Dar, again, nu trece zi fara sa nu ma uit involuntar inapoi, fara sa nu ma gandesc la el. Desi nu m-a facut fericita. Desi m-a mintit. Desi mi-a ascuns atatea. Si totusi. Probabil sunt prea damaged inside ca sa mai stiu cum sa trec cu adevarat peste, nu stiu. Tot ce stiu este ca au trecut patru ani si el este inca atat de viu si prezent in mine, in fetita mea, in amintirile mele. Oare asa simt toti cei care au trecut prin tragedii asemanatoare? Timpul nu vindeca nimic, niciodata. Doar ne invata cum sa acceptam pierderile mari si sa continuam, cumva, schipatand, cu tot cu ele in spate, in sufletul si mintea noastra. Dar, de uitat, nu uitam nimic, nimic cu adevarat grav, pentru ca nu avem cum.
Ma sperie tot mai mult gandul ca fetita mea in curand va fi suficient de mare si va incepe sa ma intrebe despre cele intamplate. Si inca nu stiu ce ii voi spune, cum, in ce forma. Sper doar ca it will come to me then. Sper.
Asadar.....unde ramasesem last time? Multe s-au schimbat de atunci. In bine sau rau, the jury is still deciding upon this.
Am parasit Bucurestiul pentru Bruxelles. Si nu, nu am plecat doar pentru el, au fost mai multe motive la mijloc. Am plecat pentru ca nu mai puteam respira si zambi in casa aceea plina de prea multe amintiri si tristeti, prea plina de cineva care nu se va mai intoarce acolo nicicand, oricat de dor mi-ar fi de el, oricat m-as gandi eu inca la el, cu drag, cu tristete, cu furie, cu nostalgie, uneori cu o farama de suras amestecat cu lacrimi, de cele mai multe ori cu amaraciune si durere adanca, acel gen de durere care nu va trece niciodata, cu care incepi si accepti sa traiesti, incepi sa o percepi ca parte din tine, dar care nu te paraseste niciodata, intrucat golul lasat ar fi prea mare. Am plecat pentru fetita mea, ca sa ii pot oferi un nou inceput, undeva nou, unde nu exista inca radacini pentru noi, nu exista trecut, nu exista urme de lacrimi varsate, unde inca nu am pierdut nimic. Am plecat pentru ca, desi el nu mai este aici, niciunde, continuam sa ma gandesc zilnic la el, la ochii si zambetul lui, la vocea lui draga mie, continuam sa retraiesc si sa analizez bucati din viata noastra in doi, cautand mereu, inconstient, cu disperare, raspunsuri la intrebari pe care nimeni nu mi le va darui niciodata. Am plecat pentru ca ma roteam in cerc, un cerc trist si vicios, tot cautandu-ma intr-un loc in care partea cea mai importanta din mine murise si unde nu mai puteam gasi nimic - nici iubire, nici speranta, nimic, doar urme de amintiri, semne chinuitoare de intrebare si tristete, mult prea multa tristete.
Inca nu am planuit nici o vizita inapoi, acolo, acasa. Nu stiu cand si mai ales daca voi avea forta sa ma intorc. Ar fi ca si cum as reveni inapoi in trecut, as retrai eu cu mine ce-a fost mai viu si dureros in fiinta mea. Si nu mai vreau sa ma doara atat, am ramas oricum cu rani prea mari, prea multe, prea adanci. Nu vreau sa ma vada fetita mea plangand raul acela de lacrimi fierbinti care inca imi sta in gat de cate ori ma gandesc la tatal ei. Si culmea este ca, in acelasi timp, mi-e dor. Mi-e dor de catelul meu batran si blanos, care a ramas acolo, mi-e dor de bunica mea cu cei mai frumosi ochi verzi cu pestitori aurii pe care i-am vazut, mi-e dor de sora mea, desi ea s-a schmbat atat de mult in ultimii ani, incat am senzatia ca a devenit o straina si nu o mai cunosc, nu mai stiu cine este acum cu adevarat. Mi-e dor si nu de parintii mei. Am sentimente mixte si ma gandesc ca ei ma iubesc mult, dar in felul lor, care nu are nimic de-a face cu mine, care nu m-a ajutat niciodata, ci doar m-a tras in jos. Mi-e dor de fosta mea soacra, de mama lui, as vrea sa pot sa o privesc in ochi, ochii ei negri care erau si ochii lui, sa-i spun cat ii iubesc inca fiul si cat imi lipseste, sa o intreb daca si ei ii lipseste tot atat si cum a reusit sa treaca peste, sa traiasca in continuare, pentru ca uite, si acum, dupa patru ani, eu tot pierduta sunt uneori, nu mai stiu cine sunt si ce ar trebui sa fac cu viata mea fara el.
Incerc sa imi refac viata aici, sa am acel fresh start, sa invat sa fiu fericita cu altcineva, poate altfel decat am stiut sa fiu pana acum. De cele mai multe ori imi iese. Dar, again, nu trece zi fara sa nu ma uit involuntar inapoi, fara sa nu ma gandesc la el. Desi nu m-a facut fericita. Desi m-a mintit. Desi mi-a ascuns atatea. Si totusi. Probabil sunt prea damaged inside ca sa mai stiu cum sa trec cu adevarat peste, nu stiu. Tot ce stiu este ca au trecut patru ani si el este inca atat de viu si prezent in mine, in fetita mea, in amintirile mele. Oare asa simt toti cei care au trecut prin tragedii asemanatoare? Timpul nu vindeca nimic, niciodata. Doar ne invata cum sa acceptam pierderile mari si sa continuam, cumva, schipatand, cu tot cu ele in spate, in sufletul si mintea noastra. Dar, de uitat, nu uitam nimic, nimic cu adevarat grav, pentru ca nu avem cum.
Ma sperie tot mai mult gandul ca fetita mea in curand va fi suficient de mare si va incepe sa ma intrebe despre cele intamplate. Si inca nu stiu ce ii voi spune, cum, in ce forma. Sper doar ca it will come to me then. Sper.
Comments
Post a Comment